Big brother

Avem dreptul să supunem toate celelalte animale voinței noastre suverane? Suntem stăpânii cu drept de viață și moarte ai lunii?


Când vine vor­ba des­pre re­la­ția cu na­tu­ra, ma­jo­ri­ta­tea se­me­ni­lor noș­tri sunt adep­ții pa­ra­dig­mei su­biect-obiect. Omul este stă­pâ­nul lu­mii, este su­biec­tul. Toa­te ce­le­lal­te vi­e­tăți și plan­te sunt su­pu­se vo­in­ței sale, sunt obiec­te de care dis­pu­ne așa cum do­reș­te. Por­cul e me­nit să fie tă­i­at, vaca să fie mul­să, gă­i­na să faca ouă. Am do­mes­ti­cit une­le ani­ma­le toc­mai pen­tru că sun­tem în­drep­tă­țiți să su­pu­nem ne­vo­i­lor noas­tre ori­ce ani­mal care nu e, fi­nal­men­te, de­cât un sim­plu obiect.

Dar nu ne oprim aici. Vâ­nă­toa­rea este de ase­me­nea un drept al omu­lui, ba chiar un no­bil sport. Luăm o puș­că în mâini și, de la o dis­tan­ță res­pec­ta­bi­lă, tre­cem un plumb prin ca­pul unui urs, la­u­dân­du-ne cu per­for­man­ța asta. E ca și cum uni­ver­sul ar tra­ge cu me­te­o­riți în noi și s‑ar amu­za când ni­me­reș­te pe câte unul care cade mort. Eu unul, care am fost la vâ­nă­toa­re și am îm­puș­cat o vul­pe și un ie­pu­re, m‑am ju­rat că nu mai fac asta nici­o­da­tă după ce am pri­vit în­dea­proa­pe bie­te­le mele vic­ti­me, ză­când moar­te pe ză­pa­da pli­nă de sân­ge. N‑am sim­țit nici o sa­tis­fac­ție, nici o plă­ce­re, doar re­gre­tul că am stins ceva din unda de via­ță care fă­cea pă­du­rea mai fru­moa­să. Dacă ar fi după mine sin­gu­rul fel de vâ­nă­toa­re pe care l‑aș per­mi­te ar fi cel mult cu cuți­tul în mână – dacă ești vi­teaz și pu­ter­nic du-te și lup­tă-te de la egal la egal cu ani­ma­lul, alear­gă și prinde‑l, doboară‑l cu bra­țe­le și sfâșie‑l cu din­ții și cuți­tul. Abia atunci poți să spui că i‑ai dat și lui o șan­să, când și el ar fi pu­tut să te omoa­re pe tine.

Din fe­ri­ci­re apar tot mai mul­te or­ga­ni­za­ții care mi­li­tea­ză pen­tru drep­tu­ri­le ani­ma­le­lor, pen­tru ca oa­me­nii să nu se mai pri­veas­că pe sine ca în­drep­tă­țiți stă­pâni cu drept de moar­te și via­ță asu­pra ori­că­rei vi­e­tăți. În­vă­țăm greu, dar în­vă­țăm, că exis­tă un echi­li­bru pe pla­ne­ta asta și că ires­pon­sa­bi­lul nos­tru com­por­ta­ment îl dis­tru­ge, în­torcând na­tu­ra îm­po­tri­va noas­tră. Și me­sa­jul aces­ta este adus în fi­e­ca­re zi că­tre noi de ca­na­le TV pre­cum Di­sco­ve­ry, ară­tân­du-ne mi­nu­nă­ți­i­le pla­ne­tei și fru­mu­se­țea ne­po­ves­ti­tă a vie­ții pe Pământ. E drept, emi­siu­ni­le su­fe­ră une­ori de o în­dui­o­șătoa­re nai­vi­ta­te, ade­sea atent ma­ni­pu­la­tă prin ima­gi­ne și na­ra­țiu­ne, în­cer­când să gă­seas­că dră­gă­lă­șe­nia fi­e­că­rui ani­mal. Când leul sfâșie o tâ­nă­ră an­ti­lo­pă gnu o face pen­tru pui­șo­rii săi și ig­no­răm pen­tru o cli­pă că și vic­ti­ma era pui­șo­rul unei alte an­ti­lo­pe gnu. Li­nia de de­mar­ca­ție în­tre com­pa­siu­ne și su­pra­vie­țu­i­re e te­ri­bil de fină în lu­mea sălbatică.

Atâ­ta doar că de la o vre­me do­cu­men­ta­re­le as­tea pă­trund tot mai agre­siv în via­ța ani­ma­le­lor. Ul­ti­ma gă­sel­ni­ță în ma­te­rie de emi­siuni des­pre ani­ma­le este fil­ma­rea con­ti­nuă, zi și noap­te, a fi­e­că­rui pas pe care îl fac, a fi­e­că­rei cli­pe din via­ța lor. De­u­năzi ur­mă­ream un ast­fel de re­por­taj des­pre o le­o­ai­că și puii ei, ame­nin­țați de tot fe­lul de pe­ri­co­le din ca­u­za izo­lă­rii în care se aflau. O ma­și­nă de te­ren cu un re­por­ter si un ca­me­ra­man o ur­mă­reau pe bia­ta fe­li­nă pes­te tot unde se du­cea, când vâna, când își alăp­ta puii, când dor­mea. Și am avut sen­za­ția că ex­tre­ma cea­lal­tă, a iu­bi­rii su­fo­can­te și bă­gă­cioa­se, e la fel de dă­u­nă­toa­re ca și vâ­nă­toa­rea. Nu de ca­me­re­le noas­tre de fil­ma­re, nici de cli­ni­ci­le noas­tre am­bu­lan­te au ne­vo­ie ani­ma­le­le, ci de spa­ți­ul neal­te­rat în care să-și tră­i­as­că via­ță după re­gu­li­le ne­scri­se, dar im­pla­ca­bi­le, ale naturii.

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: