Despre Arborum


În lim­ba la­ti­nă ar­bo­rum este for­ma de ge­ni­tiv plu­ral a sub­stan­ti­vu­lui ar­bo­re. Alt­fel spus, ar­bo­rum în­seam­nă “ai ar­bo­ri­lor”. Așa că mi s‑a pă­rut un nume ni­me­rit pen­tru niș­te pa­gini care vor­besc des­pre pă­du­ri­le de azi și mâi­ne. Căci sun­tem cu toți ai ar­bo­ri­lor, chiar dacă une­ori ui­tăm asta. De­mult, lem­nul în­so­țea un om de la lea­gă­nul co­pi­lă­ri­ei până la scân­du­ri­le sim­ple în care se re­în­torcea la lu­tul pri­mor­di­al. Azi ne-am în­de­păr­tat de pă­du­re, am în­lo­cu­it lem­nul cu plas­tic în mul­te din­tre obiec­te­le de­fi­ni­to­rii ale exis­ten­ței noas­tre. Ar­bo­rii au ră­mas însă lo­iali mi­siu­nii lor, pro­te­jând via­ța prin oxi­ge­nul pe care îl dă­ru­iesc lu­mii în fi­e­ca­re cli­pă. Pă­du­rea se stră­du­ie, zi de zi, să ne țină pe toți în via­ță, oa­meni și ani­ma­le de­o­po­tri­vă.

O vre­me am scris pe blo­gul per­so­nal des­pre pă­du­re. Cre­deam că sunt gân­duri ră­z­le­țe, zvâc­niri ale ve­chii mele do­rin­țe de a fi sil­vi­cul­tor, pa­li­de ten­ta­ti­ve de a mă auto­con­vin­ge că încă nu am ui­tat că eram – cân­d­va – al ar­bo­ri­lor. Apoi via­ța m‑a dus mai aproa­pe de pă­du­re din nou și am în­ce­put să vor­besc și să scriu mai des des­pre ea. Am în­țe­les într-un târ­ziu că tex­te­le as­tea tre­bu­ie să stea se­pa­rat ca să nu se con­fun­de cu tri­vi­a­li­tă­ți­le în­tâm­plă­ri­lor zil­ni­ce pe care le mai co­men­tez une­ori. Pă­du­ri­le sunt un su­biect se­ri­os.

Așa că am în­ce­put aces­te pa­gini. Am adu­nat ar­ti­co­le­le mai vechi. Une­le din­tre idei s‑au nu­an­țat sau chiar s‑au schim­bat. Știu mai mul­te as­tăzi de­cât atunci când scri­am, une­le gân­duri s‑au lim­pe­zit, dar nu am să as­cund și nici n‑o să mo­di­fic tex­te­le vechi. Cred că toți avem o tre­ce­re prin timp, o evo­lu­ție fi­reas­că, un fir al cu­noaș­te­rii și al de­ve­ni­rii. Con­sec­ven­ța per­fec­tă nu e o vir­tu­te în sine, ci mai ade­sea un semn al lip­sei de pro­gres.

Mi-am pro­mis că voi scrie mai des des­pre pă­du­re. Dar așa am pro­mis și în alte dăți, apoi nu m‑am pu­tut ține de cu­vânt. Așa că sin­gu­ra pro­mi­siu­ne pe care pot să o țin este sin­ce­ri­ta­tea. Am să scriu des­pre ceea ce gân­desc fără să îmi nu­an­țez ide­i­le în func­ție de con­junc­turi și de au­dien­țe. Este for­ma de re­ve­ren­ță pe care o mai pot face me­se­ri­ei de sil­vi­cul­tor. Și este sin­gu­rul mod în care pot să în­cerc să ex­plic tu­tu­ror cât de im­por­tan­tă este pă­du­rea pen­tru noi toți.

Pen­tru că toți sun­tem, de fapt, homo ar­bo­rum.

So­rin Sfîr­lo­gea
in­gi­ner sil­vic