Diferența dintre porumb și stejar

Câteva gânduri despre retrocedarea pădurilor.


Cu ceva vre­me în urmă co­men­tam pe un blog des­pre re­tro­ce­da­rea pă­du­ri­lor că­tre foș­tii pro­pri­e­tari, stâr­nind niș­te mici dis­pu­te. N‑am avut răb­da­re să ela­bo­rez asu­pra su­biec­tu­lui aco­lo, nu era nici lo­cul, nici mo­men­tul, dar mi‑a ra­mas po­ves­tea asta în min­te ca un cui în­fipt într‑o scân­du­ră. Pro­ba­bil că e ceva din mine care e încă le­gat de pă­du­re, de me­se­ria pe care am do­rit să o în­văț și nici în ziua de azi nu știu si­gur dacă sil­vi­cul­tu­ra m‑a tră­dat pe mine sau eu pe ea. Sau poa­te că a fost un di­vorț ami­a­bil.

Dis­pu­ta de care vă spu­neam a în­ce­put de la afir­ma­ția că ce­re­ri­le de re­tro­ce­da­re pen­tru pă­duri au de­pă­șit cu vreo 5–600.000 de hec­ta­re su­pra­fa­ța to­ta­lă de­ți­nu­tă de pri­vați la 1948. Asta nu mă miră de­loc, pen­tru că știu bine cum se jus­ti­fi­cau la un mo­ment dat pre­ten­ți­i­le de re­tro­ce­da­re: era su­fi­cient să gă­sești câ­te­va per­soa­ne care să de­clare că aveai o su­pra­fa­ță de pă­du­re în pro­pri­e­ta­te și pri­mă­ria îți eli­be­ra do­cu­men­te­le ne­ce­sa­re pen­tru a în­ce­pe pro­ce­du­ra le­ga­lă. Les­ne de în­țe­les că, în afa­ra ce­lor care au de­cla­rat cu bună cre­din­ță pro­pri­e­tă­ți­le, s‑au gă­sit des­tui care au bă­gat de sea­mă ce oport­u­ni­ta­te gro­za­vă se cre­ea­ză și au al­că­tu­it mici co­o­pe­ra­ti­ve de fra­u­da­re, sus­ținân­du-se re­ci­proc în de­cla­ra­ții fal­se des­pre pro­pri­e­tăți ima­gi­na­re.

Ide­ea asta ne­fe­ri­ci­tă a ori­gi­nat de la Va­si­le Lupu, de­pu­ta­tul PNȚCD care s‑a bă­tut ne­o­bo­sit pen­tru îm­păr­ți­rea pă­du­ri­lor, mâ­nat de niș­te in­te­re­se pe care nici azi nu le-am în­țe­les pe de­plin. O fi vrut să câști­ge glo­rie po­li­ti­că – iată că n‑a re­u­șit, pen­tru că s‑a pră­bu­șit îm­pre­u­nă cu par­ti­dul, dis­pă­rând în ano­ni­mat. O fi do­rit câști­guri ma­te­ri­a­le – iată că nu i s‑au îm­pli­nit, pen­tru că e un zgârie-brân­ză la Iași. Ca o iro­nie a sor­ții, ci­team că nu de­mult a cri­ti­cat gu­ver­nul pen­tru le­gea re­tro­ce­dă­ri­lor într‑o emi­siu­ne TV, fă­când afir­ma­ții des­pre sam­sa­rii imo­bi­li­ari și ma­fia re­tro­ce­dă­ri­lor care je­fu­iesc Ro­mâ­nia de pes­te do­uă­zeci de ani, ui­tând să ada­u­ge că mul­te din por­tițe­le le­ga­le pe care aceștia le fo­lo­sesc sunt ope­ra sa per­so­na­lă. 

Să mă în­torc la su­biect. Pe blog se răs­pun­dea cui­va că nu re­tro­ce­da­rea în sine e pro­ble­ma, ci fap­tul că unii s‑au gân­dit să in­ven­te­ze drep­turi de pro­pri­e­ta­te in­e­xis­ten­te pen­tru a‑și în­suși su­pra­fe­țe de pă­du­re. Eu am in­ter­ve­nit și am în­ce­put o dis­cu­ție des­pre res­ti­tu­tio in in­te­grum care, în ca­zul pă­du­ri­lor, nu e o idee proas­tă, ci una foar­te proas­tă. Iar mo­ti­vul – dacă nu e clar – îl pot ori­când exem­pli­fi­ca. E su­fi­cient să ne suim în ma­și­nă și să mer­gem să ve­dem cum ara­tă pă­du­ri­le re­tro­ce­da­te. Nu spun că cele de stat ar fi scu­ti­te de fur­turi și ma­tra­pa­z­lâ­curi, dar nu e nici pe de­par­te ja­ful și de­ban­da­da din pă­du­ri­le pri­va­te.

Mai abi­tir de­cât în agri­cul­tu­ră, sil­vi­cul­tu­ra nu se poa­te face pe su­pra­fe­țe mici. Sunt niș­te ra­țiuni de bi­o­lo­gie, nu de pro­fi­ta­bi­li­ta­te, dar ar fi prea lung să po­ves­tesc asta aici. Dacă fa­cem o so­co­tea­lă câți de­ți­nă­tori de pă­du­re sunt ver­sus su­pra­fa­ța re­tro­ce­da­tă, vom con­sta­ta că pro­pri­e­ta­tea me­die e pe un­de­va pe la 0,25 ha, ceea ce face im­po­si­bi­lă apli­ca­rea unor pla­nuri de ame­na­ja­ment sil­vic. Iar pla­nu­ri­le de ame­na­ja­ment – ca să nu vă în­chi­pu­iți cine știe ce – nu‑s nici co­mu­nis­te, nici ca­pi­ta­lis­te, sunt in­ven­ta­te de ger­mani cu mulți ani în urmă și toa­tă sil­vi­cul­tu­ra eu­ro­pea­nă le uti­li­zea­ză.

Mai e un as­pect la care me­ri­tă să re­flec­tăm: o pă­du­re creș­te și de­vi­ne ma­tu­ră în 50–60 de ani. O cul­tu­ră de po­rumb creș­te in câ­te­va luni. Dacă tai po­rum­bul, e bai, da’ nu‑i o ca­tas­tro­fă. Dacă tai pă­du­rea, se pare că în Ro­mâ­nia nu‑i bai, da’ e ca­tas­tro­fă. Iar re­pa­ra­ția gre­șe­lii du­rea­ză încă 50 de ani. Pro­pri­e­ta­tea nu e chiar to­tul pe lu­mea asta. Sunt câ­te­va lu­cruri care nu ne apar­țin, nu le pu­tem lua în po­se­sie in mod ires­pon­sa­bil. Pă­du­rea e unul din­tre ele. Nu poți să pui în mâna unor ge­ne­ra­ții lip­si­te de edu­ca­ție și de res­pon­sa­bi­li­ta­tea pro­pri­e­tă­ții niș­te averi care – o dată dis­tru­se – nu mai pot fi re­fă­cu­te de­cât cu efor­turi imen­se. 

Din­co­lo de gard, spre vest, ve­ci­nii un­guri au pro­ce­dat di­fe­rit cu re­tro­ce­da­rea pă­du­ri­lor. Au spus așa: dra­gi­lor, pă­du­ri­le nu‑s de joa­că, și-așa avem prea pu­ți­ne, așa că ăș­tia de aveți pre­ten­ții la pro­pri­e­ta­te fo­res­ti­e­ră, lu­ați de-aici ac­țiuni la com­pa­nii de stat în va­loa­re echi­va­len­tă și lă­sați sil­vi­cul­tu­ra la stat, că e mai bine. Ca de obi­cei, ungurii‑s bă­ieți deș­tepți…

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: