Când spunem pădure fiecare dintre noi avem o reprezentare personală a înțelesului acestui cuvânt. Și fiecăruia dintre noi ni se pare că a noastră e cea mai exactă, că descrie complet toate unghiurile din care poți privi pădurea, că e cea pe care ar trebui s‑o îmbrățișeze toți ceilalți. Însă nu e deloc așa. Oriunde ne-am afla din punct de vedere social și profesional, ne este greu să privim acest subiect din toate perspectivele posibile – uneori pentru că nu acceptăm punctele altora de vedere, alteori pentru că nu le cunoaștem. M‑am gândit să vă invit la o scurtă plimbare prin pădurea românească, privită prin ochii tuturor celor care au un interes legat de ea, indiferent care ar fi acela. Veți înțelege mai bine poate de ce există anumite conflicte și de ce uneori ni se pare că vorbim unii altora ca la pereți.
Dar înainte de a porni la acest drum, vă fac această provocare: încercați să păstrați o minte deschisă și să lăsați pentru moment deoparte propriile voastre convingeri. Priviți fiecare punct de vedere cu răceala logicii și nu cu fierbințeala temperamentului vostru – gândiți-vă că sunteți în postura celui care aparține acelei categorii profesionale sau sociale și întrebați-vă: cum aș gândi dacă aș fi în situația aceea? Apoi răspundeți cu sinceritate. Cu foarte multă sinceritate. Cu toată sinceritatea.
Silvicultorii din sistemul de stat
Am să încep cu cei care și-au ales pădurea ca profesie. Silvicii privesc pădurea ca pe o garanție a viitorului lor, căci știu că breasla lor va înceta să existe atunci când nu vor mai fi păduri. Cu toate păcatele lor, veți constata întotdeauna că nu-și doresc dispariția pădurilor, măcar pentru motivul că și-ar pierde locul de muncă și sursele de venit. Cu totul altfel privesc lemnul ca produs al pădurii: tentația unui profit personal de pe urma pădurii există și va exista mereu. Și probabil că mulți dintre ei nu se gândesc că, epuizând rapid lemnul exploatabil, nu va mai fi din ce să se finanțeze ulterior mulțimea de cheltuieli pe care o pădure le necesită până a deveni exploatabilă, mai ales în pădurile private: împăduriri, degajări, curățiri, rărituri și igienă, plus salariile celor care se ocupă de toate astea.
Silvicii din sistemul de stat sunt captivi într-un sistem corupt. Nu au unde să se ducă să se angajeze, dacă mâine ar fi dați afară – locurile la ocoalele private sunt puține și deja ocupate. Această dependență naște un soi de obediență față de cei ce orchestrează hoțiile cu lemn, până acolo încât devin complici. Treptat, cei ce nu suportă această complicitate pleacă spre alte meserii, iar cei rămași devin tot mai adaptați sistemului, obișnuiți cu implicarea politicului până la nivel de pădurar, împăcați cu ideea că trebuie să se afle de partea unei anumite forțe politice ceea ce îi va ridica și coborî în funcții după cum patronii lor politici sunt la putere sau în opoziție.
Și întrebarea la care nici unul dintre ei nu îndrăznește să răspundă este: dacă sistemul corupției va fi îndepărtat, dacă politicul va dispare din silvicultură, vor mai fi capabili să revină la deontologia profesiei pe care spun că o iubesc? Vor reveni la statutul lor de apărători ai pădurii?
Silvicultorii din ocoalele private
Pe silvicii ce lucrează pentru proprietari privați i‑am pus într‑o categorie separată. În primul rând pentru că politicul și influențele sale nu îi influențează semnificativ. Se poate spune că ei sunt în situația fericită de a‑și putea face meseria cu conștiinciozitate. Existența pădurii este esențială pentru ei, ca să aibă și mâine și poimâine un loc de muncă. Dar, pentru că întotdeauna există un dar, depind totuși de angajatorul lor: primăria, obștea, comunitatea, mitropolia sau chiar persoana fizică ce deține pădurea pe care o administrează. Pe cât de lacom este proprietarul pe atât de greu îi este unui silvicultor din zona privată să-și facă meseria cu profesionalism. Și, paradoxal, cu cât mai tânără este pădurea administrată, cu atât mai mici salariile. Pentru că dacă lemn nu e, nici salariu nu prea e.
Spun mulți că situația în ocoalele private este mult mai bună decât la stat, că acolo se face meserie cu adevărat. Nu sunt convins că putem generaliza. Defrișările masive din ultima vreme s‑au produs în special în pădurile private, deci ori silvicii sunt slabi și obedienți, ori sunt complicii unor proprietari inconștienți și lacomi. Ori ambele.
Firmele de exploatare a lemnului
Majoritatea firmelor care exploatează lemnul din pădure sunt conduse sau deținute de persoane cu calificare forestieră1. Ei știu bine care sunt rigorile stricte ale recoltării lemnului pentru că le-au învățat la școală la fel ca și cei ce lucrează în silvicultură, dar dificultățile pe care aceste rigori le generează zi de zi – care se traduc în cheltuieli mai mari pentru firma lor – îi determină să-și schimbe treptat punctul de vedere. Nu se întâmplă peste noapte, dar la un moment dat devin destul de convinși că regulile astea de exploatare sunt cam exagerate, că ar putea fi îmblânzite ca să fie mai ieftină exploatarea. Privită din perspectiva lor, pădurea e mai întâi o sursă de lemn și de venituri.
Adesea aceste firme formează niște mici sau mai mari clanuri care fac înțelegeri oneroase pentru a se ajuta reciproc în scăderea prețului plătit la licitațiile de masă lemnoasă. Licitațiile sunt măsluite, în sensul că cei ce licitează se întâlnesc în prealabil și se înțeleg cine ce va cumpăra, iar la procedura propriu-zisă prima ofertă se face fictiv, foarte puțin peste prețul de pornire, iar cel care e câștigătorul prestabilit mai plusează puțin. Apoi nimeni nu mai licitează și vânzarea e rezolvată.
Proiectul de vânzare a lemnului din rampe2 îi lovește foarte puternic, pentru că azi ei sunt intermediari în lanțul de vânzare a lemnului. Ei nu prestează doar un serviciu contra cost – așa cum propune proiectul de care vă spun – ci cumpără lemnul din pădure, cheltuie cu exploatarea lui și câștigă vânzându‑l mai departe. Lesne de înțeles că a‑i transforma în furnizori de servicii de exploatare va fi greu de acceptat pentru ei – ar fi puși în situația de a estima costurile lucrărilor, ceea ce e dificil și riscant: dacă nu te încadrezi în costurile pentru care ai semnat contractul, ieși în pierdere și nu ai de unde să-ți recuperezi paguba. E o cu totul altă logică a afacerii și puțini dintre ei ar face față unei astfel de schimbări.
Proprietarii privați de pădure
Există mai multe categorii de proprietari de pădure. Există proprietari persoane fizice care dețin suprafețe mici, pentru care îngrijirea pădurii e mai degrabă o povară pentru că n‑au bani de investit. Dacă pădurea e mai bătrână, devine o grijă, pentru că se tem că vor fi furați. Unii au tăiat‑o ilegal și au pretins că au fost furați. Alții au tăiat‑o, tot ilegal, și au plătit o amendă modică. Cum s‑ar zice, au adoptat principiul că, decât să‑i duci grija, mai bine îi duci dorul.
Alții, foarte puțini, s‑au asociat cu ceilalți proprietari din jur și au semnat un contract cu Romsilva pentru pază și administrare. Multe astfel de asociații sunt măcinate de conflicte interne, de nemulțumiri și suspiciuni diverse, căci e greu să împaci câteva zeci sau sute de oameni atunci când vine vorba de proprietăți mici care nu generează profit suficient pentru a mulțumi pe toți. Silvicultura nu se poate face pe câțiva metri pătrați. Dacă tratezi întreaga asociație ca pe un tot, atunci anul ăsta se va exploata dintr-un loc, la anul din altul, iar lemnul exploatat (sau valoarea lui) ar trebui împărțit între toți – aici apar adesea certurile, pentru că cel care deține bucățica de pe care s‑a tăiat în anul curent vrea să ia el tot, iar ceilalți devin nemulțumiți pentru că nu li se pare firesc să împartă cheltuielile la toată lumea și câștigurile să le încaseze doar unii.
Există apoi proprietarii de suprafețe mai mari: primării, obști, comunități, mânăstiri, mitropolii sau chiar persoane fizice. Ei s‑au organizat cu ocoale silvice, au angajat personal silvic și fac o silvicultură organizată. Mi‑e greu să spun cât de mult privesc pădurea ca pe un organism viu și cât ca pe o sursă de venituri – există cu siguranță exemple din ambele situații – pot doar să constat că cele mai multe defrișări masive s‑au întâmplat în pădurile private. Nu‑i chiar simplu să ignori banii pe care îi poți scoate din vânzarea de lemn de dragul pădurii. Așa că pentru acești proprietari pădurea e mai întâi de toate o sursă de câștiguri.
Industria de semifabricate și mobilă
Deși nu ajung niciodată în pădure, fabricile de cherestea și de mobilă joacă un rol foarte important în întregul tablou. Felul în care ei influențează piața lemnului antrenează întregul domeniu forestier în comportamente mai mult sau mai puțin favorabile pădurii. Un lucru e limpede: pentru ei pădurea înseamnă lemn. Toate lucrările de înființare și îngrijire a pădurii sunt mai puțin importante, pentru că orizontul lor de planificare este de ordinul a 5–10 ani, iar ceea ce se plantează azi se va exploata peste 100 de ani. Nimeni nu-și face planuri atât de îndepărtate.
Tehnologiile pe care le dezvoltă influențează major dezvoltarea pădurii. Faptul că în ultima vreme există posibilitatea de a îmbina cheresteaua în piese late sau foarte lungi prin metode industriale elimină nevoia de bușteni groși din care să se debiteze cherestea lată. La fel, utilizarea pe scară largă a plăcilor aglomerate din lemn, binecunoscutul PAL făcut din așchii și cleiuri, reduce nevoia de lemn de dimensiuni mari. Și astfel se naște întrebarea: de ce să gospodărim pădurea în cicluri lungi de 100–120 de ani dacă nu ne trebuie lemn de dimensiuni mari? De ce să nu reducem ciclul de exploatare la 50–60 de ani? Întrebarea e validă din punct de vedere industrial. Este oare validă și din punct de vedere biologic?
Imaginați-vă ce s‑ar întâmpla dacă mâine România ar accepta să schimbe ciclul de exploatare, scurtându‑l la 60 de ani de pildă. Brusc vreo 40% din pădurile noastre ar deveni exploatabile. Lemnul ar invada piața, s‑ar ieftini extraordinar de mult. Cine câștigă din asta? Industria, cu siguranță, pentru că primește materie primă multă și ieftină. Proprietarii? Aparent da, dar de fapt vor vinde pe nimic lemnul. Silvicii? Le-ar fi egal, dacă pădurea ar continua să existe. Firmele de exploatare? Nu prea, ar fi suprasolicitate iar valoarea scoasă din vânzarea lemnului ar fi mult mai mică în timp ce efortul de exploatare ar costa la fel.
Desigur, industriașii lemnului și-ar dori să aibă acces direct la lemnul din rampe, să nu mai existe intermediari între ei și pădure. Ei spun că lemnul este foarte scump – IKEA și‑a delocalizat toată producția din România bazată pe lemn de rășinoase din acest motiv și, dacă prețul la fag va continua să crească, va face același lucru și cu capacitățile aferente acestui lemn. Acuza principală merge către Romsilva, despre care spun că își ascunde ineficiența în prețurile cu care se vinde lemnul.
Statul român
Privită din perspectiva puterii centrale și locale – guvern, parlament, primării și prefecturi – pădurea este în primul rând o resursă valoroasă care antrenează afaceri și generează taxe. Abia apoi, în mult mai mică măsură și doar de curând pădurea este oficial privită ca un ecosistem de care depinde calitatea vieții cetățenilor, pentru care merită și trebuie să cheltuiești bani ca să‑i asiguri continuitatea. Guvernul vede pădurea ca pe o sursă de venit la buget, parlamentarii, prefecții și primarii ca pe un instrument de motivare a voturilor din zonele rurale, unde lemnul joacă un rol important în existența oamenilor. Deși ritmul în care a pătruns gazul metan în multe localități diminuează tot mai mult nevoia de lemn pentru încălzire.
Nici una dintre autorități nu privește cu adevărat pădurea ca pe o sursă de sănătate, ca pe o neprețuită diversitate biologică ce aduce servicii societății dincolo de ceea ce percepem cu ochiul liber. Noroc că am semnat tot felul de tratate internaționale și suntem obligați – măcar de ochii lumii – să respectăm niște norme ecologice. Altminteri nu se știe ce se întâmpla până acum.
În responsabilitatea statului stă cam 54% din tot fondul forestier. Cât de eficient îl administrează? Mulți – printre care mă număr și eu – spun că foarte ineficient, că își maschează lipsa de organizare și eficiență prin costurile mari pe care le pune în seama pădurii, vânzând lemnul scump. În apărarea sa statul, adică Romsilva, arată cu degetul spre firmele de exploatare care măsluiesc licitațiile, obligându‑i astfel să ridice prețul de pornire pentru a obține veniturile necesare îngrijirii pădurii.
Iar pădurea de stat e în același timp subexploatată și supraexploatată – pentru că se exagerează cu exploatările în zonele accesibile și nu se fac lucrările necesare acolo unde nu există drumuri de acces pentru transportul lemnului exploatat. Statul nu e în stare să facă autostrăzi, ce pretenții să mai avem la drumuri forestiere…
Românii
Dacă vrem să fim cinstiți cu noi înșine trebuie să recunoaștem că sintagma “codru‑i frate cu românul” nu mai are acoperire practică. Au trecut vremurile când depindeam economic de pădure. Azi, românul mediu privește pădurea ca pe un loc unde e îndreptățit să aibă acces nelimitat – chiar și în cele private – pentru a face orice își dorește: să culeagă fructe, să rupă flori, să facă picnic, să aprindă un foc sau un grătar, să se dea cu motorul. Se revoltă teatral la veștile despre abuzurile în pădure, dar n‑ar zice nu dacă i s‑ar oferi niște lemn ieftin, provenit din tăieri ilegale. Nu există o cultură a comportamentului civilizat – în pădure totul e permis, după bunul plac.
Sunt câteva grupuri mici, formate mai ales din iubitori de drumeții montane, care privesc pădurea ca pe o sursă de aer curat, de liniște și natură. Lemnul, ca resursă industrială, nu e atât de important pentru ei. Desigur, asta e o viziune idilică și ușor copilăroasă. Ajunși acasă după ce coboară de pe munte, munțomanilor le face și lor trebuință dulapul din lemn, scaunul din lemn, masa din lemn, ușa din lemn, biroul din lemn…
Și mai există o categorie mică formată din econaziști. Sunt diverse persoane, genul tree huggers, care au îmbrățișat o filozofie extremistă în care pădurea e mai importantă decât societatea umană și vor să scoată complet oamenii din minunatul, delicatul și prea-frumosul ecosistem forestier. Dacă îi privești cu mai multă atenție realizezi că, de fapt, nu e vorba de iubirea de pădure, cât e vorba de disprețul față de semenii lor.
* * *
Cam ăsta‑i tabloul general. Fiecare dintre aceste categorii sociale și profesionale sunt cumva legate de pădure. Fiecare dintre ele luptă cu propriile mijloace pentru a‑i învinge pe ceilalți și a le dicta regulile sale – unii nu vor ajunge niciodată în vârful piramidei pentru a‑și vedea obiectivele împlinite. E limpede că pe acest drum al dezbinării și scandalului nu se va ajunge nicăieri, niciodată, că va fi doar un carusel necontenit de măsuri, proteste, petiții și ordonanțe de guvern care vor înclina balanța într‑o parte sau alta, dar niciodată în favoarea pădurii. Până când toate aceste grupuri nu se vor așeza împreună la masa tratativelor pentru a găsi un compromis rezonabil și mai ales durabil, vom asista la un nesfârșit tărăboi.
Pădurea are însă nevoie de pace și înțelepciune.
- Exploatarea pădurilor este o secție a aceleași facultăți. De fapt facultatea se numește de silvicultură și exploatări forestiere. [↩]
- S‑a avansat la un moment dat ideea de a nu se mai vinde arborii din pădure, ci lemnul exploatat și adus în rampe, la marginea drumului forestier. Firmele de exploatare deveneau astfel doar prestatori ai serviciului de recoltare, fără să mai cumpere lemnul. [↩]
3 comentarii
Extraordinar! Si articolul si impresia/amprenta lasata.
bun scris. in caz ca nu l‑ati vazut, exista si un documentar din 2011: http://www.dailymotion.com/video/x108ij4_romania-te-iubesc-marea-defrisare-cine-se-afla-in-spatele-dezastrului-din-paduri-2011_shortfilms
“Masluirea licitatiilor” sau cartelul, este o modalitate foarte buna pentru a obtine pretul convenabil la o licitatie. Astfel ambele parti, atat agentii economici cat si Romsilva sunt multumiti deoarece preturile initiale propuse au la baza un calcul care cuprinde toate cheltuielile necesare procesului tehnologoc de exploatare forestiera. Daca prin pretul de ajudecare agentul economic nu va reusi sa faca profit, ba mai mult iese in pierdere, cine poate fi multumit? Romsilva nu, pentru ca pierde un posibil cumparator, noi nu, pentru ca din motivele acestea este posibil sa urmeze incalcarea codului silvic(taieri ilegale) pentru recuperarea banilor investiti gresit, iar compania cu siguranta nu!