Cred în importanța protecției mediului. Cred că ar trebui să fim nu stăpânii naturii, ci garanții dăinuirii ei, artizanii conviețuirii noastre armonioase cu ea. Iar când am devenit inginer silvic, acum 27 de ani, nu idealuri economice ale industriei lemnului îmi populau gândurile, ci convingerea fermă și, poate, naivă că am să pot face ceva bun pentru pădure. Nu știu dacă în trecerea mea prin această meserie am făcut ceva notabil, dar pot să sper că cel puțin n‑am făcut nimic rău.
Înțelegeți deci că simpatizez principial cu toți cei care luptă să apere mediul. Însă uneori sunt silit să constat că, în avântul pionieresc care‑i cuprinde, unii dintre ei uită despre adevăr și știință. Devin excesivi. Devin habotnici. Iar asta e foarte rău, pentru că fiecare asemenea exces de zel înseamnă doi pași înapoi în privința sădirii unei conștiințe “verzi” la nivelul societății. Or ăsta ar trebui să fie scopul cel mai important al ecologiștilor: o societate care gândește corect despre relația sa cu natura. Zarva senzaționalistă nu ajută.
Deunăzi am auzit iar niște gogomănii. Noul cod silvic este contestat de activiștii de mediu pentru că ar menține vechile metode de evaluare a lemnului, descrise în presă ca fiind o “apreciere vizuală” făcută de personalul silvic, ceea ce lasă loc unei intenționate inexactități menită să favorizeze furtul. În țările civilizate, explică ei, lemnul este cântărit în depozite evitându-se orice sustragere. Asta e o dovadă de neînțelegere elementară a felului în care se mișcă lemnul din pădure către fabrici, a riscurilor care există, iar soluțiile propuse nu ar îmbunătăți situația, ci le-ar agrava foarte mult. Să vă explic de ce.
Partea întâi. Unde se vede că unele informații sunt eronate.
Lemnul pe picior (arborii înainte de a fi tăiați) nu este evaluat din ochi, ci pe baza unor măsurători bazate pe matematică. Cu doi ani înainte de a fi efectiv tăiați, arborii sunt aleși pe anumite criterii tehnice de personalul silvic, le este măsurat diametrul la înălțimea de 1,3 metri și este apreciată clasa de calitate a lemnului1. Apoi se fac niște calcule tehnice care indică diametrul mediu al tuturor arborilor care au fost aleși pentru tăiere și personalul silvic măsoară înălțimea câtorva arbori care au acel diametru. Măsurătoarea înălțimii se face de asemenea cu echipamente, nu din ochi. Având aceste date, se utilizează niște tabele biometrice2 și se află volumul total al arborilor ce vor fi tăiați, cu o precizie teoretică de ±5%. Sunt voci care spun cî ar trebui să ne uităm mai atent la precizia datelor rezultate prin acest tip de măsurătoare, ceea ce și eu cred că ar fi bine. Dar în nici un caz nu se poate spune că aprecierile sunt făcute din ochi.
Partea a doua. Nema cultură forestieră.
Oricine își face nițel timp să studieze problema cubajului arborilor și arboretelor află destul de rapid două lucruri importante: mai întâi că nu e o treabă simplă și apoi că nu e o preocupare nouă. Să determini volumul unor arbori care n‑au o formă geometrică foarte clară (nu sunt nici cilindri, nici conuri, ci paraboloid sau neiloid), cu toate ramurile și bifurcațiile lor nu‑i chiar floare la ureche. Știu că majoritatea nespecialiștilor cred că silvicultura e un fel de plimbare voioasă prin poienițe cu fragi și mure, dar de la niște ecologiști vajnici și îndârjiți am alte pretenții. Ca să vă faceți o idee despre subiect, aici găsiți o explicație simplistă a trei metode clasice de cubare a arborilor, care vă asigur că sunt mult mai simple decât complexele ecuații de regresie dublu logaritmice sau decât matematica din spatele seriilor de volume relative care stau la baza dendrometriei moderne practicate (și) în România.
Partea a treia. În care se vădește lipsa de simț practic.
Ca să cântărești cu oarece exactitate lemnul ai nevoie de un cântar-basculă. Pentru cei care nu prea au ieșit din oraș, cântarul-basculă e ăla pe care trece camionul cu marfă. Ca să instalezi un cântar-basculă e nevoie de o chestie simplă: teren plan. Drăcia dracului, coclaurile din munți pe unde se găsește lemnul nu prea sunt prielnice pentru cântare-basculă. Iar depozitele care ar putea efectua măsurători și cântăriri mai precise sunt la distanțe apreciabile de pădure. Și dacă lemnul ar circula fără să fie măsurat sau cântărit în vreun fel de la pădure la depozit, pe distanțe de 40–50 km, imaginați-vă cât din el ar mai ajung să vadă cântarul și cât ar fi furat pe drum, ca și cum nici n‑ar fi existat vreodată.
Partea a patra. Naivitatea.
Cântărirea pare o metodă foarte precisă. Să punem lemnul pe cântar, deci. Însă să nu uităm un lucru: lemnul e cu atât mai greu cu cât e mai verde. Sau mai ud. Deci cu un furtun și puțină apă se pot face minuni ca să compensezi ceea ce s‑a furat. Și dacă nu mă credeți pe mine, discutați cu orice gestionar al unui depozit de lemn de foc. Ei știu exact cum să recepționeze zece tone de lemn, să fure două-trei tone și totuși să nu iasă în minus la inventar.
Și, în sfârșit, concluziile.
Dacă mâine ne-am apuca să implementăm ce zic vajnicii noștri ecologiști cred că s‑ar dubla furturile de lemn. Adică fix pe dos față de ceea ce cred ei că ar obține cântărind lemnul exploatat. De aia zic, când vrei să te implici într-un domeniu, dar nu prea stăpânești cunoștințele de bază, poți să te salvezi de la ridicol într-un mod simplu: să te abții să faci exces de zel.
2 comentarii
Este foarte adevarat ca ar trebui sa fie mai multi ingineri silvici in avanposturile apararii mediului. Dar nu orice fel de ingineri silvici. Breasla asta a pierdut mult din prestigiu dupa 1990, pe masura ce au aparut facultati de silvicultura ca ciupercile dupa ploaie, scotand pe banda „ingineri silvici”. Am lucrat mult in domeniu si cunosc numerosi indivizi semianalfabeti care au absolvit aceste facultati aparute peste noapte, mai mult cu bani decat facand cursuri si acum se prezinta ingineri silvici. Pacat.