Am impresia că există în societatea românească o energie latentă, o tensiune stăpânită, gata să iasă la suprafață atunci când condițiile prielnice se îndeplinesc. În cea mai mare parte ea e alimentată de convingerea fermă a unei majorități că lumea nu funcționează în parametrii săi normali și că ceva trebuie neîntârziat făcut pentru a corecta lucrurile. Nu toți cetățenii au însă înclinația naturală spre acțiune și de aceea nu toți se manifestă activ în momentul când apare un pretext convenabil ‑ dar energia lor latentă se transferă, fie și parțial, către cei militanți, dornici să‑și exprime public nemulțumirile. Activiștii de profesie sau de conjunctură știu că în spatele lor există o masă importantă de nemulțumiți.
Dar de la a constata că lumea se îndreaptă către o direcție greșită și până la a conveni care e cea corectă, e cale lungă și obositoare. Necesită reflecție, informare, consultare reciprocă, compromis. Obiective greu de atins într‑o societate care e obișnuită cu ciorovăiala veșnică, care încă nu are gradul de civilizație favorabil dialogului fertil. Nu rămâne decât varianta protestului necontenit, dezinformat, adesea excesiv, fără soluții concrete. Cam asta e situația mișcărilor de tip #unițisalvăm: o masă de activiști conjuncturali, dornici de a‑și descărca frustrările personale, uneori manipulați discret de grupuri de interese, neinteresați de informația completă și corectă, ci doar de obținerea unei satisfacții imediate de genul “am oprit exploatarea”, “am stopat defrișările”.
Sunt și câteva trâmbițe de presă ale acestor grupuri. Unii sunt chiar foarte cunoscuți și de fiecare dată când mă aflu de aceeași parte a baricadei cu indivizi ca ei, îmi revizuiesc încă o dată motivațiile ca să fiu sigur că nu am luat‑o razna. Personajele de acest tip au o gândire atât de profund defectă, atât de infestată de idei socialiste, încât vecinătatea lor mă îngrijorează invariabil. Problema e că ideile sunt preluate de grupuri formate ad‑hoc fără nici un fel de analiză, fără nici un fel de raționament logic, devenind un fel de axiome pe care le poți utiliza ca argumente fără obligația de a le demonstra.
De pildă este unanim acceptat între activiștii care vor să unițisalveze pădurile că răul principal vine de la firma Schweighofer. Sau că tăierile rase trebuie stopate. Sau că orice arbore tăiat înseamnă tăiere ilegală și defrișare. Nici unul dintre ei nu are habar despre ce vorbește, dar declarația de bune intenții și adrenalina de Superman conjunctural țin loc de competență.
Pe fondul acestei adunături pestrițe și totuși omogene, apar și grupuri absolut spectaculoase. Cum ar fi câțiva năuci care se cred daci, umblă cu cămeșoaie albe și opinci și flutură steagul României, încercând să trezească un soi de protonaționalism, cu toate teoriile ridicole care însoțesc acest gen de manifestări. În mintea lor suntem buricul lumii, centrul energetic al universului, strămoșii întregii omeniri și alte asemenea fantasmagorii, toate menite să crească stima de sine a unui popor care nu are foarte multe reușite istorice, dar care s‑ar vrea considerat drept o mare națiune.
Ai zice că tuturor acestor oameni, dacofili și salvatori‑de‑piei‑de‑cloșcă, le pasă teribil de mult de țara lor, de oamenii ei, de tot ceea ce se întâmplă greșit în jurul lor. Dacă ar fi așa, ar trebui să vedem aceste manifestări și pe străzile orașelor, acolo unde nevoia de solidaritate și civilitate urbană este la fel de acută. Ar trebui să simțim că există o categorie de oameni ‑ distribuiți oarecum uniform în societate ‑ care au o atitudine civică intransigentă, care sunt modele de solidaritate.
O stranie coincidență face ca mobilizarea acestor persoane să fie cu adevărat semnificativă doar când nu e vorba de semenii lor. Dacă trebuie salvați câinii comunitari, copăceii din pădure sau peisajul bio‑eco din Roșia Montană, valuri largi de protestanți se arată dispuse să iasă în stradă și să protesteze, ba chiar să bată mulți kilometri pentru a‑și exprima opiniile. Dacă e vorba de alți oameni, de sprijinul pe care ar putea să îl dea unor cauze civice, interesul e foarte scăzut. Experimente precum cel de mai jos ne demonstrează că nici dacofilii, nici salvatorii nu își prea fac simțită prezența în viața de zi cu zi, acolo unde se clădește spiritul unei societăți civilizate.
Poate pentru că subiectul nu îi prea interesează. Salvarea are nevoie de cauze cu anvergură națională și se aplică doar cățelușilor, copăceilor și floricelelor, nu leprelor de semeni ai noștri. Așa că, despre povestea de mai jos, de ce ne‑am agita? Nu e treaba noastră să‑i salvăm pe ăia cărora li se fură bicicleta în România. Și, la urma urmei, la ce ne trebuie biciclete? Că dacii nu se dădeau cu bicla, nu?